Sunt în vacanță. Beau lapte și caut să dorm cât mai mult. Am găsit blogul unei mămici de vârsta mea, studentă cu doi copii, al treilea pe drum, cu job full-time. Și m-am certat că nu am mai scris de atâta amar de vreme. Am fost câteva zile în București, iar un prieten mi-a spus că i se par interesante reacțiile lui Felix la toate schimbările care au apărut de când ne-am mutat în SUA. Eu îmi amintesc că în prima lună am fost mai atentă și mai sensibilă la dorințele lui decât de obicei. Am conștientizat că pentru el orice poate fi o sursă de stres, chiar dacă pentru mine nu a fost stresanta acomodarea. Am încercat să îi explic tot, oră de oră, iar când nu am știut ceva, i-am spus ca nu știu și că o să mă interesez.

A doua lună a fost tot mai delicată: prima lună la gradiniță. În engleză, desigur. Obișnuit să comunice ce simte și să se joace cu ceilalți copii, pentru Felix a fost o lună în care a tăcut, a ascultat, s-a jucat mai puțin sau mai pe muțește cu ceilalți copii care întrebau de ce el nu vorbește englezește. A fost o lună în care eu am suferit pentru Felix, dar el și-a petrecut timpul observând și învățând. Acum se comportă ca oricare alt copil și știe să le spună pompierilor care vin în vizită la grădiniță că în România mașinile de pompieri sunt roșii, nu albastre ca cea a Universității.

Cred că am scris atât de puțin pentru că îmi petrec timpul alocat scrisului citind. Trebuie să citesc pentru scoală și în vacanță. Dar îmi fac timp și pentru alt tip de lectură. M-am întors acasă cu cărți de la Diverta despre educația bazată pe inteligența emoțională și Psihologia copiilor a lui Piaget.

[i’ll keep you updated]